Tăcerea se lasă pe străzile adormite…Nu spune nimic, şi totuşi, lasă să se înţeleagă mai mult decât o mie de cuvinte…Da viaţă vocii tăcute a sufletului meu, pierdut printre umbre ale trecutului – sau prezentului ce în următoarea clipă va deveni trecut -. Ecouri înăbuşite ale gândurilor mele se izbesc de pereţi reci de sticlă şi se pierd în timp…Rătăcesc în zeci de direcţii, bâjbâie în întuneric, pentru ca apoi să se adune, să lovească ca un bumerang, revenind înapoi în mine..
Apoi, valsul de stări se reia…
Confuză, golită de suflet şi minte, în faţa oglinzii, privesc cum un curcubeu negru se răsfrânge prin prisma nopţii în mii de culori ce anunţă o dimineaţa în care şi marea tace – poate în amintirea ultimului val pierdut şi regăsit în ea, poate în cinstea gândurilor ce vin şi pleacă, şi apoi se întorc iar, căutând un loc de refugiu…sau poate doar pentru a se bucura pentru o clipă de liniştea pe care o ofera celor ce se lasă îmbrăţişaţi şi se leapădă de secrete, spălandu-şi astfel sufletul de tristeţe … pentru o clipă …
Apoi liniştea se transformă iar în forfota specifică dimeneţilor reci de duminică….
Vreau să bat din aripi şi să prefac distanţa-n praf şi timpu-n stele, 
pentru o clipă…
Iar praful să-l poarte vântul şi să-l risipească-n mare;
valurile să-l înece,
în timp ce stelele vor tăinui două perechi de paşi, nu una.
Privi-vom pescăruşii-n a lor vals,
şi tăcerea cum va umple golul dintre noi.
Ne vom avânta-ntr-o lume ce se-nvârte-n jurul nostru şi ne vom învarti cu ea. Vom dansa sub nori şi vom rostogoli monede-n întuneric, plătind, astfel, chirie pentru fiecare speranţă ce se-nalţă zilnic pe catarge zdrenţuite.
….
şi mai apoi, voi privi corăbii din pânză de păianjen
ce călătoresc spre infint,
şi vei pleca odat’ cu ele…
şi pulbere de stele va măsura-napoi, distanţa…
foto:
-Ne amăgim, nu? Sau … Tu …
-Nu ştiu … dar aş vrea să trec ţinându-te de mână peste un pod foarte mare, care să nu se sfârşească niciodată.
Dar, din păcate, podul s-a sfârşit chiar sub picioarele noastre … şi am căzut în gol şi ne-a separat vântul … şi mi-a netezit calea de nisip din suflet, pentru ca alţi paşi să umble alături de mine, pe un alt pod ce se va sfârşi brusc…
E o noapte liniştită…Deschid fereastra şi odată cu ea, îmi deschid sufletul … cu toate că am dezgolit deja prea mult din mine … las aerul rece să mă pătrundă…îl simt în toţi porii, şi totuşi, nu simt frigul … Privesc cerul în căutarea unei licăriri şi bulevardul cufundat în bezna … imi dau seama că drumul este făcut ca să umbli pe el, şi totuşi, înainte mi se întinde doar un labirint format din străduţe pustii. Nu ştiu încotro să o apuc şi mi-e teama să nu mă rătăcesc pentru totdeauna..
Şi totuşi, mi-aş dori să păşesc pe fiecare din ele, să le cunosc în întregime … să uit de timpul care îmi impune să mă hotărăsc mai repede … şi dacă aleg greşit? voi mai ştii să mă întorc? voi mai ştii să urmez, apoi, şoaptele vântului? sau voi deveni asemeni valurilor ce îşi urmeaza cursul doar pentru a se pierde definitiv când ajung la mal? trebuie să meargă în aceeaşi direcţie şi sunt lipsite de puterea de a alege doar pentru că sunt valuri? – de ce trebuie să acceptăm lucruri impuse?
Atâtea întrebări care îşi cer un răsăpuns…
Dar vreau mai mult decât răspunsuri … Vreau totul, şi totuşi, nu ştiu ce vreau … Sunt obosită de zilele mele identice una cu cealaltă… Astăzi simt că nu vreau să mai merg în acelaşi sens … O să aleg la întâmplare: stânga, dreapta, dreapta, stânga, dreapta, stânga, stânga, dreapta … cică “inima este cea care hotărăşte, şi doar ce hotărăşte ea este important” … am să o ascult de data asta … o să evit astfel să ajung prea repede la final şi să mă dizolv precum valurile.
Voi uita drumurile obişnuite, marea şi nispul din visele mele – visele care-mi aparţineau şi pe care totuşi nu le cunoşteam pe deplin… Le voi tranforma, treptat, în zâmbete…
Mi-am cumpărat un bilet pentru celălat capăt al curcubeului … Şi e numai dus.
O să privesc oraşul printre nori şi am să desenez umbre în mii de culori,
Am să sting soarele din clipiri şi voi dansa cu stelele…
Am să ascult vântul, cum bate şi am să număr picăturile de ploaie…
Însă gândurile mele vor răsturna universul în căutarea aceleiaşi ferestre,
şi a străzilor ce încă-mi poartă greutatea paşilor şi povara sufletului…
Iar aerul meu va păstra mereu aceeaşi aromă greoaie a începutului de toamnă;
şi voi măsura cu degetele înălţimea aburilor ce se înalţă din ceaşca de cafea…
şi mă voi gândi la tot ce-ar fi putut să fie … şi n-a fost…
desenez în zăpadă un zâmbet, păşesc printre umbre şi îţi las scris pe o amintire că încă aştept – nu ştiu, totuşi, ce anume…
dar poate că tu arunci amintirile direct în sertarul cu lucruri nefolositoare şi îl redeschizi doar ca să arunci alte amintiri…şi altele…şi altele…dar niciodată ca să vezi ce ai ascuns … sau, poate, de ce te ascunzi…
şi cine ştie câte lucruri importante ai îndesat acolo, fără să afli, poate, vreodată de existenţa lor …
dar, poate … dacă ţi-ai deschide sufletul…
timpul mă ajunge din urmă şi nu îmi dă pace…nu mai pot zăbovi pe căi pierdute.
plec…dar ştiu ce las în urmă…ştiu că în suflet păstrezi gravat chipul meu…aşa cum părţi din sufletul meu au rămas imprimate în fiecare din locurile prin care am trecut sau în braţele celor pe care i-am iubit.
cea mai mare parte din mine a devenit una cu nisipul şi marea, se lasă purtată pe crestele valurilor…o alta apune în fiecare seară împreună cu soarele, pentru a răsări timid, a doua zi dimineaţă. mai sunt bucăţi din mine care se topesc odată cu zăpada de care m-am bucurat asemeni unui copil ce o vede pentru prima dată; sau se plimbă cu vechiul tramvai, al cărui zgomot mă trezea la primele ore ale dimineţii, ca după un scurt cutremur; se risipesc în aer odată cu notele muzicii pe care o ascult şi se pierd odată cu rândurile pe care le citesc.
plec…dar iau cu mine aerul rece ce păstrează aceeaşi aromă de altă dată, atmosfera prietenoasă a copilăriei mele..
vreau să plec…dar înainte mă opresc să ascult liniştea … vorbeşte în culori. şoapte se răsfrâng asupra mea în mii de nuanţe pe care numai sufletul le percepe…se va lăsa tăcerea abia când sufletul meu îşi va închide porţile şi va înceta să mai simtă, iar inima ar vrea să nu mai bată…dar chiar şi aşa, va rămâne o pată de culoare, în ochii unui suflet orb.
mai trec un prag…nu vreau să mai fac risipă de viaţă…
plec…
şi totuşi, nu prea departe…
plec în goană, să-mi prind din urmă visele..
Mi-am luat liber de la şcoală. Am preferat să văd marea, să mă bucur de valuri şi de ţipetele pescăruşilor… sa dansez pierdută în zapada, pe faleză sau pe străzile pustii…privită doar de clădiri vechi, prin mulţimea ochilor lor de sticlă.
paşii mi se pierd în plimbări lungi, pe strada de nicăieri.
ochii mi se îndreaptă timizi către fereastra de la etajul doi,
din sufletul meu.
balamalele-i scârţâie la fiecare mişcare
în bătaia vântului.
dar cum poţi deschide ferestre fără ziduri?
şi la ce folos să le ţin deschise
daca aerul proaspat şi linştea dimineţilor de iarnă
nu pătrunde în mine?
Astăzi mi-am răsturnat sentimentele cu lopata şi le-am îngropat adânc.
Le-ai semănat în sufletul meu, fără să vrei…Şi tot din greşeală, ploaia de lacrimi, pe care prea târziu ai reuşit să o opreşti, le-a făcut să crească…Le-am acceptat cu plăcere, fără să ştiu că, gata crescute, le vei smulge şi le vei planta într-un alt trup, lăsând în mine rădăcini şi cioturi ce mă vor zgâria în interior, lăsând urme adânci.
Astăzi, am înţelenit o parte din ele în pământul pe care încă sper ca îl vom mângâia cândva cu umbra noastră.
sursă foto:
Aveam nevoie să mă opresc o clipă, să golesc tot din mine, să rămân singură şi indiferentă. Mi-am pierdut urmele în mulţimea de paşi imprimaţi în asfaltul de pe faleză şi în nisipul de pe mal. Mi-am lăsat ochii să privească în gol, spre punctul în care cerul nu se mai deosebeşte de mare. Momentul de libertate-mi era întrerupt din când în când de dansul pescăruşilor şi sunetul apei ce îmbrăţişa paşnic digurile. O nemărginire albastră, ce-mi reflectă chipul asemeni unei oglinzi deformate, se aşterne înaintea mea. Mi-aş fi dorit să devin una cu marea sau să ma contopesc cu scoicile şi să mă pierd printre valuri. Aş fi tremurat în ritmul lor la nesfârşit. Dar mi-a fost dat să rămân un trecător stingher ce-şi poartă paşi pe căi familiare şi totuşi necunoscute pe deplin, ca pe cea din urmă povară.
M-am pierdut printre clădirile îmbătranite de veacuri si am păşit pe străzi ce mă trimit înapoi în timp odată cu fiecare privire aruncată în jur, de parcă ar fi prima. Am reuşit, pentru un moment, să îmi pierd sufletul în adâncuri şi să îmi opresc inima în loc. Am fost eu cu mine…şi în acelaşi timp, fără mine… Dar valurile m-au adus înapoi…
Sunetul paşilor grăbiţi, marea şi pescăruşii au format pentru o clipă singurul acompaniament muzical ce doresc să îmi urmărească umbra. Dar atât a durat … o clipă.
M-am întors, apoi, la oraşul zgomotos şi la gândurile ce-mi umblă slobode prin minte.
Am adăugat ultimele cuvinte – scrise cu cerneală roşie – în capitolul ce-ţi era dedicat în întregime. Am presat între file şi petalele unui trandafir alb, suflet pereche al celui ce-ţi era destinat …
Nu mi-a rămas decât sa închid lacătul jurnalului şi să arunc cheia.
… dar încă aştept încuviințarea ta …
Până atunci, rămâi cu bine!
Răsfoiesc trecutul pagină cu pagină, şi cu cât ma întorc mai mult, cu atât mă simt mai tristă şi singură, mai dezgolită şi vulnerabilă,mai slabă şi naivă…Sunt pagini goale, pagini scrise pe jumătate şi pagini pline de mâzgăleli. Sunt pagini pe care le pot rupe cu uşurinţă şi pagini de care nu mă p
ot desprinde, oricât de mult ar durea. Sunt pagini care lipsesc cu desăvârşire şi cuvinte scrise cu majuscule. Sunt capitole ce îmi stârnesc râsul, sau dimpotrivă, îmi pierd privirea printre rânduri asemeni unor săgeţi ascuţite ce îmi sfărâmă inima în cioburi de gheaţă, pe care păşesc apoi, cu tălpile deja însângerate.
Atât de mult timp, înşirat într-atât de puţine file. Atât de multe frustrări ascunse în spatele unei perdele de încredere atât de subţire , atât de multe întrebări şi atât de puţine răspunsuri. Atât de multă nesiguranţă şi atât de puţine persoane pe care mă pot baza…Atât de multe vise, şi nicio bază reală… Atât de mare distanţa şi atât de puţin curaj pentru a lupta împotriva ei …
Am încercat să fiu optimistă, sau măcar indiferentă. Dar timpul trişează. Schimbă mereu zarurile când mă întorc cu spatele.
sursa foto:
Mă pierd într-un labirint format din rafturi imense inţesate de cărţi vechi. Ador mirosul filelor uzate, aspectul coperţilor zgrunţuroase sau a colţurilor îndoite. Îmi place să urmăresc gesturile domoale, deja devenite mecanice, ale bibliotecarei, sau ale cititorilor nehotărâţi, care întorc paginile la întâmplare, în speranţa de a găsi un indiciu. Necunoscuţi şi totuşi zale într-un lanţ al cărui final coincide cu începutul … Unii privesc în gol, prea puţin citesc printre rânduri şi aproape nimeni nu observă că paginile se scriu în timp ce noi le citim…pentru că între file stă ascunsă o viaţă…sau viaţa este un vraf de coli albe, frumos legate, ce îşi asteaptă povestea, şi timpul să o prăfuiască…
sursă foto:
mă simt ca şi cum aş fi păşit pe un trotuar rulant ce mă va duce departe de trecut. gândurile, care până ieri îmi erau împrăştiate în minte, asemeni unor piese pe tabla de şah, astăzi par a-şi fi găsit locul, undeva în afara mea.
sursa foto:
